Acasă la tata este unul din textele reuşite, unde "acasă" e Teatrul Act şi "tata" e Marcel Iureş. Sub regia inteligentă, sigură şi discretă a lui Alexandru Dabija (calităţi de excepţie ale regizorului, singular în peisajul teatral românesc din punctul ăsta de vedere), actorii scot din uitare lumea din Lehliu, poate nu atât de savuroasă cum ne-o aminteam, dar vie. Capitalismul a ajuns şi în Lehliu, la fel şi uitarea. Cei rămaşi acasă se mulţumesc să supravieţuiască, visând neştiut la ce ar fi putut face dacă... Cei plecaţi par să fi reuşit în viaţă, ca o răzbunare, în numele celor rămaşi. Eşecul e individual, reuşita e comună. Doar că viaţa e la fel peste tot şi "a reuşi" sau "a rata" sunt noţiuni care ţin nu de spaţiul exterior, ci de cel interior. Mimi Brănescu scrie despre lucrurile simple care ne alcătuiesc viaţa: despre cum iubim pe cel care nu ne iubeşte şi cum ne iubeşte cel pe care nu-l iubim (eterna alergare în cerc), despre relaţii versus dragoste, despre căsnicie şi frica de ea, despre copii (când, câţi şi mai ales dacă), despre moarte şi (ne)uitare, despre viaţa cea de toate zilele a celor ne-speciali cu orice preţ: ne-cool, ne-trendy, ne-fancy, ne-cocalari, ne-piţipoance. Piesele lui Brănescu trag cortina de pe normalitatea existenţei şi pun stop goanei după senzaţional.
( Oana Stoica )
„Desi au fost trisate de viata, personajele par sa continue, probabil, sa triseze cu viata. "Acasa" nu este un loc al regasirii si al sperantei.”
(Ludmila Patlanjoglu - Ziua)
„Cea mai buna cronica la acest spectacol o scriu, la fiecare reprezentatie, aplauzele publicului şi rasul lui descatusat, programat perfect la un interval de fix cinci secunde.”
(Dan Boicea – Adevarul)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu